Apoi s-a întors spre mine.
„Ar putea bunicul să o facă?”
Tatăl meu, Duane Ostrem, avea șaptezeci și nouă de ani.
Petrecuse mai bine de cincizeci de ani conducând o fermă de vaci lactate în afara orașului. După ce mama a murit, a vândut turma, dar a rămas pe proprietate.
Încă se trezea în fiecare dimineață înainte de răsăritul soarelui.
Cu două ierni mai devreme, suferise o operație de înlocuire a șoldului și de atunci folosise un baston de lemn.
Acum se mișca încet, dar hotărârea nu i se schimbase.
Kaylee îl adora.
Petrecuse nenumărate după-amieze de vară urmându-l prin fermă. El a învățat-o să conducă vechea lui camionetă Ford pe un câmp pustiu când avea unsprezece ani.
În același an, Ryan a încetat să mai sune.
„Bunicul merge destul de încet în ultima vreme”, i-am amintit.
“Știu.”
„Sala de sport este mare.”
„Nu-mi pasă, mamă.”
S-a uitat direct în ochii mei.
„Îl vreau.” or „Îl vreau.”
Apoi a adăugat ceva care m-a surprins.
„Și poate merge singur cu mine? Doar bunicul?”
Am înghițit în sec.
O parte din mine voia să o însoțesc.
Dar nu era vorba despre mine.
„Desigur, draga mea.”
În dimineața următoare, am sunat-o pe doamna Larson, directoarea de activități a școlii.
Inițial, trimisesem formularul pentru seara de absolvire al lui Kaylee, în care mă treceau pe mine și pe Travis drept însoțitori.
Acum trebuia să-l schimb.
„Pe cine ar trebui să pun jos în schimb?”, a întrebat doamna Larson.
„Duane Ostrem. Bunicul ei.”
A urmat o scurtă pauză.
„Ar fi minunat.” or „Ar fi minunat.”
Apoi a întrebat cu blândețe:
„E totul în regulă acasă, Jodi?”
„Da. Kaylee îl vrea pur și simplu pe bunicul ei.”
Așa era.
Pur și simplu nu a fost întreaga poveste.
Miercuri seara, l-am sunat pe tata.
A răspuns la al patrulea apel, așa cum făcea întotdeauna.
Am explicat totul.
Cererea lui Kaylee.
Refuzul lui Travis.
Cuvinte despre tați adevărați.
Tata a ascultat fără să întrerupă.
Când am terminat, nu l-a mai criticat pe Travis.
El a pus o singură întrebare.
„Travis știe că mă suni?”
“Nu.”
Tata a tăcut o vreme.
Apoi a spus:
„Ei bine, la ce oră ar trebui să fiu acolo?”
Aproape că am plâns.
„Ceremonia începe în jurul orei șase și patruzeci și cinci. Ai putea ajunge până la șase?”
“Voi fi acolo.”
„Tată, e o plimbare lungă prin sală. Va trebui să-ți folosești bastonul.”
A chicotit.
„Jodi, am mers mai mult decât atât prin troiene de zăpadă ca să ajung la hambar. Cred că pot să-i fac o sală de sport nepoatei mele.”
Nu i-am spus lui Travis despre aranjament.
O parte din mine știa că ar trebui.
Dar mi-am făcut griji că, dacă ar afla că vine tata, s-ar răzgândi pur și simplu pentru că nu voia să pară rău.
Am vrut să-și înțeleagă singur greșeala.
În sfârșit a sosit joia.
Am lucrat la clinica stomatologică până la patru și l-am luat pe Mason după aceea.
Făcuse un poster de casă pentru Kaylee, decorându-l cu o minge mare de volei portocalie care semăna suspect de mult cu un dovleac.
„E o minge de volei”, m-a informat înainte să apuc să comentez. „Am rămas fără alb.”
Am ajuns la sala de sport a școlii puțin după ora cinci.
Travis a venit direct de la serviciu, purtând vesta și cizmele lui obișnuite de fleece.
S-a așezat lângă mine, aproape de fața tribunelor.
Sala de sport mirosea a popcorn și a podea proaspăt lustruită. Balustradele erau decorate cu serpentine maro și auriu, iar lângă masa marcatorilor se aflau fotografii mari cu cei șase jucători de volei seniori.
Posterul lui Kaylee o înfățișa sărind să lovească mingea, cu coada ei lungă și blondă fluturând în spatele ei.
O găleată cu trandafiri roșii se afla în apropiere.
În mod tradițional, fiecare senior dădea un trandafir membrului familiei care îl însoțea pe teren.
L-am observat pe Travis uitându-se la flori.
Apoi și-a coborât ochii.
Și-a împreunat mâinile între genunchi și a început să-și frece nervos degetul mare.
„Totul e în regulă?”, am întrebat.
“Amenda.”
Răspunsul lui a sunat exact ca răspunsul lui Kaylee la cină.
Am privit intrarea laterală în timp ce meciul echipei de juniori continua.
A trecut ora șase.
Apoi șase-o-cinci.
Am început să-mi fac griji că tata ar fi putut întâmpina probleme pe drum.
La 6:12, ușa laterală s-a deschis în sfârșit.
Tatăl meu a intrat.
Purta jacheta lui cafenie de duminică, o cămașă albă impecabilă, pantofi lustruiți și șapca lui verde preferată de la compania de semințe.
În mâna dreaptă avea bastonul său familiar din lemn de hickory.
În loc să ni se alăture în tribune, s-a îndreptat direct spre seniorii adunați lângă teren.
Kaylee l-a văzut și a izbucnit într-un zâmbet.
S-a grăbit spre el și și-a strecurat brațul sub cel al lui.
Din tribune, l-am văzut pe Travis cum i-a observat.
Mai întâi a venit confuzia.
Apoi recunoașterea.
S-a întors încet spre mine.
„Jodi?”
„L-a rugat pe bunicul să o însoțească”, am șoptit. „Marți seara, după cină.”
Travis s-a uitat înapoi spre Kaylee.
Râdea de ceva ce spusese tata.
Soțul meu nu a răspuns.
Pur și simplu a stat foarte nemișcat.
Jucătorii juniori au părăsit terenul, iar seniorii s-au aliniat de-a lungul marginii.
Domnul Halvorson, crainicul cu experiență, a bătut ușor din microfon.
„Doamnelor și domnilor, vă rugăm să vă alăturați nouă în a-i onora pe jucătorii noștri de volei absolvenți și familiile acestora.”
Primul elev a ieșit cu ambii părinți.
A doua a apărut împreună cu mama și tatăl vitreg.
A treia era însoțită de mai multe rude, inclusiv de bunica ei aflată într-un scaun cu rotile.
Fiecare familie a primit aplauze călduroase.
Apoi, domnul Halvorson s-a uitat la următoarea carte de vizită.
„Numărul șaptesprezece, câștigătoare a titlului universitar de patru ani și jucătoare de centru, Kaylee Brandt, escortată în seara asta de bunicul ei, domnul Duane Ostrem!”
Comments