Niciodată n-am spus nu.

Maxim s-a așezat pe marginea patului, și-a pus șosetele și deja începea să se enerveze puțin.

– Lisa, ce ar trebui să fac? Dulapul ei e pe cale să se dărâme.

— O ușă de dulap, Maxim. Nu tavanul. Nu o țeavă de gaz. Nicio temperatură de aproape patruzeci de grade.

– Ea locuiește singură.

– Și de aceea trebuie să te repezi la ea de fiecare dată când i se slăbește mânerul cratiței?

– Nu exagera.

Asta spunea aproape întotdeauna.

„Nu exagera.”

Deși Lisa nu exagera cu nimic.

În ultimul an, Maxim și-a vizitat mama pentru a schimba un bec pe hol, a muta flori de pe balcon, a ridica un colet din dulapul de colete pentru că Tamara Petrovna „are probleme în a apăsa butonul de acolo” și a regla televizorul, care, după cum s-a dovedit ulterior, era pur și simplu scos din priză.

Într-o zi, s-a grăbit la ea chiar în mijlocul cinei, pentru că mama lui nu găsea telecomanda.

Telecomanda zăcea sub perna canapelei.

Maxim a râs.

Și Tamara Petrovna.

Lisa – nu.

În seara aceea, stătea singură acasă în fața a două farfurii de paste care se răciseră de mult.

Și mai era și un teatru.

Lisa a cumpărat bilete cu o lună înainte.

Locuri bune, al treilea rând.

De mult își dorea să meargă la acest spectacol și i-a amintit soțului ei de mai multe ori:

— Pur și simplu nu plănui nimic pentru vineri.

– Nu voi.

Vineri, Lisa a venit acasă devreme de la serviciu, s-a coafat și a îmbrăcat o rochie verde închis pe care Maxim o numea cândva preferata lui.

Cu douăzeci de minute înainte de plecare, a sunat telefonul.

“Mamă”.

Maxim a răspuns.

– Da, mamă.

Lisa a văzut imediat cum i s-a schimbat fața.

— Dar robinetul?… E puternic?… Am înțeles. Vin imediat.

Ea nu a spus nimic până când el nu a terminat conversația.