Un mic zâmbet i-a traversat fața.
„Nu a bătut niciodată cu ea în preajma mea.”
“De ce nu?”
„Cred că a avut încredere în mine.”
Bunicul își învârtea încet șapca între mâini.
„Asta e tot ce își dorește cineva, Casey”, a spus el. „Cineva pe lângă care să nu fie nevoie să tapoteze.”
În partea cealaltă a camerei, o tânără femeie și-a ridicat capul de la casierie.
Era Brittany, care îi acoperise temporar fereastra lui Dolores în pauza de prânz.
L-a recunoscut imediat pe bunicul.
Îndreptându-și bluza gri, ea a oferit un zâmbet modest și sincer, purtând încă o urmă de timiditate.
„Bună dimineața, domnule Doyle.”
„Bună dimineața, domnișoară.”
„Ce pot face pentru tine astăzi?”
Bunicul s-a apropiat de stația ei și și-a scos șapca.
Stând exact acolo unde îl umilise ea cu un an mai devreme, cu noroiul încă lipit de cizme, i se adresă cu aceeași seriozitate respectuoasă.
„Aș dori să depun un cec, vă rog.”
„Desigur, domnule.”
Ea a acceptat cecul și l-a examinat.
Apoi ea a aruncat o privire spre el.
În mod deliberat, ca să pot vedea, Brittany și-a rotit monitorul computerului spre bunic, permițându-i să urmărească fiecare siluetă pe măsură ce intra în el.
„Îți voi face rost de o chitanță”, a spus ea.
„Mulțumesc.”
„Cu plăcere, domnule Doyle.”
Bunicul a dat din cap apreciativ.
A împăturit chitanța și a strecurat-o în buzunarul salopetei, alături de un creion scurt și de micul caiet cu spirală în care nota măsurătorile zilnice ale precipitațiilor.
Apoi și-a pus șapca la loc.
Împreună, am ieșit afară în lumina strălucitoare a soarelui de octombrie.
Fordul ponosit aștepta lângă bordură, caroseria sa brăzdată de noroi arătând întru totul ca vârsta ei.
Motorul său scotea ticăituri slabe pe măsură ce se răcea.
Bunicul s-a urcat cu grijă pe scaunul din dreapta, sprijinindu-se de tocul ușii.
„Știi”, a spus el, în timp ce porneam motorul. „N-am mâncat niciodată una dintre acele cafele cu latte.”
„Vrei unul?”
„Nu în mod special.”
„Atunci de ce ai adus vorba despre asta?”
A ridicat din umeri și a aruncat o privire spre Strada Principală.
„Mă gândeam doar să încerc și eu una”, a spus el. „O dată. Din moment ce s-au obosit atât.”
Nu m-am putut abține să nu râd.
Am întors camioneta, am parcat din nou și m-am întors la bancă ca să-i comand bunicului un latte cu vanilie de la espressorul lor elaborat.
Brittany l-a preparat singură, adăugând o inimioară în spumă.
Înapoi în camionetă, bunicul a luat o înghițitură precaută.
Expresia i s-a strâmbat.
Apoi a început să bea până la ultima picătură.
„Ei bine?” l-am întrebat.
„Are gust de ciocolată uitată de cineva în ploaie”, a spus el.
„Deci ai urât-o.”
„N-am spus asta.”
Am schimbat camioneta în viteză.
Ne-am îndreptat spre casă prin după-amiaza aurie, trecând pe lângă câmpuri pline cu tulpini de porumb recoltate și familiarul hambar roșu.
În cele din urmă, am mers cu mașina de-a lungul cartierului nordic.
O sută șaizeci de acri de sol negru fertil din Iowa se întindeau pașnic lângă drum.
Timp de cincizeci și doi de ani, pământul acela rămăsese acolo, fără să ceară nimic nimănui.
Totuși, datorită disponibilității unui fermier de a risca, o întreagă bancă a supraviețuit.
Comments