Al doisprezecelea interviu

„Deci, te-au luat?”, a scris Galya.

Pentru prima dată în treizeci de ani de prietenie, Nadejda aproape că a mințit-o.

A tastat „Da, totul este în regulă”, s-a uitat la cele trei cuvinte și la fața zâmbitoare pe care telefonul a adăugat-o automat la sfârșit, apoi a șters mesajul până la ultima literă.

Nadejda și-a băgat telefonul în buzunarul hainei și a stat mult timp pe o bancă în parcul de lângă autogară.

Apa picura de pe castane până pe gulerul meu.

O frunză de arțar udă i s-a lipit de geantă.

Acesta a fost al unsprezecelea interviu în trei luni.

Unsprezecelea.

Nadejda le-a notat într-un caiet, la fel de atent cum ținea odinioară evidența cutiilor dintr-un depozit: data, numele companiei, poziția, rezultatul.

Ultima coloană a fost cel mai adesea lăsată goală.

Ea avea cincizeci și șase de ani.

Timp de douăzeci de ani a condus un magazin de unelte la colț, lângă piață.

Același magazin care mirosea a cremă de podele, frânghii și cizme noi de cauciuc.

Nadejda știa pe de rost care vopsea ar rezista la beton și care s-ar decoji după prima iarnă.

Mi-am amintit cât costa un metru de furtun.